Legea nr. 51/1995 privind exercitarea profesiei de avocat prevede, la articolul 3, că avocatul poate desfășura activități de mediator/conciliator.

În concret, aceasta presupune facilitarea comunicării între părțile aflate în conflict, sprijinirea acestora pentru a-și putea exprima și susține interesele și punctele de vedere într-un cadru de dialog civilizat, pentru a asculta și a înțelege poziția celeilalte părți, astfel încât, prin concesii reciproce, să poată ajunge la un acord care să aducă satisfacție ambelor părți.

Nici în aceste situații rolul avocatului nu este acela de a decide în locul clientului. Decizia aparține întotdeauna clientului. Avocatul sprijină comunicarea și îi ajută pe clienți să înțeleagă de ce este în interesul lor să coopereze, să ajungă la un acord și să decidă ce concesii sunt dispuși să facă în acest scop.

În astfel de cazuri, avocatul mediază între interese opuse, căutând împreună cu părțile o soluție reciproc avantajoasă, care să nu implice pierderi de prestigiu și care, acolo unde este posibil, să permită menținerea relațiilor.

Aceste negocieri de conciliere presupun poziții opuse, dar nu ostile: se caută punctele comune care pot fundamenta desfășurarea discuțiilor.

Să nu dorim distrugerea celeilalte părți sau obținerea unei victorii zdrobitoare asupra acesteia!

Acordurile avantajoase doar pentru o singură parte sunt, de regulă, de scurtă durată. Cu cât un contract este mai unilateral, cu atât partea dezavantajată va fi mai puternic motivată să se sustragă de la executarea obligațiilor.

Cred cu tărie în puterea dialogului..

Adesea trecem cu vederea faptul, că un judecător poate lua decizii greșite la fel ca noi, are slăbiciuni la fel ca noi. Atunci de ce să nu ne asumăm controlul asupra propriei vieți? De ce să nu decidem noi înșine asupra problemelor noastre? De ce să lăsăm pe altcineva să decidă în locul nostru? (Chiar și renunțarea la dreptul de a decide este, la rândul ei, o decizie. O decizie care ne aparține.)